Nici nu știu cât timp trecuse de când stăteam acolo în frig, pe bancă, urmărind marea și valurile ei agitate. Cred că trecuse ceva, căci nu-mi mai simțeam corpul de frig iar soarele mă lumina blând din spate și se revărsa cu blândețe pe nisipul încărcat cu scoici și melci, aflați în descompunere, în fața ochilor mei. Câțiva pescăruși se agitau gălăgioși deasupra întinderii de nisip, ca niște ulii pofticioși, luând în ciocuri scoicile și melcii proaspăt aduși la mal. Un deliciu bine-meritat spre sfârșitul rece de martie, cu plaje goale, abandonate total de turiști și de locuitorii din Constanța. Un cadru ideal, o liniște copleșitor de fireasca, o pauză de la gălăgia debusolanta în care ne-am obișnuit să trăim.
M-am întrebat mereu: de ce vin oamenii să privească, în liniște, marea. Ce forță inexplicabilă îi aduce aici?
Îi aduce tristețea? Îi mâna dorul spre farmecul pe care îl are reflexia soarelui în apă? Ori întunericul de nepătruns al mării sau cenușiul trist al norilor, când soarele se ascunde în spatele lor?
Ori poate chiar zgomotul acela plăcut al scoicilor zdrobite sub pași? Sau poate că valurile care udă nisipul și șterg, astfel, urma pașilor noștri, pe el? Sau poate melancolia față de timp, față de zilele care trec atât de rapid, în ultima vreme?
Orice răspuns aș găsi, Marea e tot timpul acolo, ca un antidot pentru orice durere, ca o Regăsire, pe care n-aș ști s-o explic. Pot doar să o simt ca pe o certitudine, care nu mă abandonează nicicând..
Am trecut prin iad și probabil o să mai trec, așa cum au trecut și trec mulți, poate toți oamenii, la un moment dat, în viață. Iar iadul e percepția fiecăruia asupra necazurilor, suferințelor, neîmplinirilor, de pe parcursul vieții. Toate acestea adunate și poate și mai mult.
Eu cred că adevăratul iad de care ar trebui să ne temem este însăși conștiința noastră. Prin intuiția fină, prin furiile noastre inexplicabile, prin toate lucrurile pe care le simțim și alegem să le ignorăm, involuntar, în necunoștință de cauză. Îndelung.
Conștiința ne poartă spre zona necunoscută din adâncuri, spre ce suntem noi real și tot ea ne îndepărtează, de tot ce e exterior nouă, de tot ce nu depinde de noi, de tot ce nu avem de fapt nevoie. Lucruri ce nu ni se potrivesc, de niciun fel și la care aspirăm, dacă nu ne cunoaștem suficient pe noi înșine. Și cine se cunoaște, de fapt, suficient?!
Dacă facem pace cu noi, plutim ca prin rai. Dacă ne dăm seama ce ne trebuie, ce ne face fericiți, iarăși, plutim.
Raiul e doar pe pământ și nu mai departe. Ce e dincolo de pământ, nu sunt în măsură să zic, pentru că nu știu. Nu știe nimeni, de fapt. Dar toți alegem să credem, pentru că avem nevoie să credem în ceva. Nu ne mai simțim singuri, astfel. Nu ne mai simțim neputincioși în fața vieții, pe care nu o înțelege nimeni așa cum e ea. E dură, e frumoasă și enigmatică. E relativă. E la aprecierea fiecăruia dintre noi cum o vedem și simțim. Și nu e la întâmplare. Depinde doar de noi cum îi supraviețuim, în funcție de ce putem să descoperim în ființele noastre. De alegerile pe care le facem în viața. Conștient sau nu.
Aici apare de fapt, toată greutatea și confuzia. Ce facem mai departe cu ce știm că suntem și nu suntem în același timp?
Am fost cuprinsă zile întregi de un gând sau mai bine zis, de o amintire dragă mie. Se făcea că mă aflam pe cursul râului Tamisa, într-o ambarcațiune din acelea care plimbă turiștii de colo-colo, ca să le arate frumusețile din împrejurimi. Eram pe un tărâm străin, extrem de cunoscut totuși (am studiat îndelung la liceu lb. engleză și cam tot ce are legătură cu Anglia, în general) și mă minunam și eu de vremea capricioasă, iar în gândul meu era doar asta: cum am putut, atâția ani, să nu vin să văd cu ochii mei, țara despre care știu atâtea, fără să o cunosc, simt, înțeleg, la adevărata și justa ei valoare și frumusețe?
M-am cuibărit în scaunul rece, din plastic dur, ud de-a dreptul, de ploaia ce tocmai căzuse, ca un făcut din cer, trezindu-ma și totodată lasandu-ma fără grai. Era de-a dreptul năucitor. Ceasul acela mare, Big-Ben, ne privea pe toți cu satisfacție, mândru ca un soare pe cer în mijlocul zilei, iar noi, pasagerii, uzi până la piele, îl admiram cu curiozitate și încântare, iar valurile din jurul nostru se spărgeau și ele de maluri și de nava de pe care înaintam și care ne ducea grăbită, pe sub un pod înspre un altul, la destinație. Greu de ghicit înspre care. Cursul Tamisei pare fără limite și fără sfârșit, iar când te afli pe cursul ei, îți dorești să nu se mai termine niciodată. Încântarea pe care o simți sparge minutele în mii și mii de secunde în care privirea îți coboară de la clădirile aflate pe maluri, la ferestrele lor vechi, la culoarea apei cenușii, la surlele vreunei biserici ascunse de copacii colorați de toamnă, la pietrele ce construiesc podurile, la mașinile și autobuzele cele roșii care trec în goană pe șosele și la turiștii care te salută bucuroși, facandu-ti gălăgioși, cu mâna, de sus.
Mai departe, cursul pe apă se termină brusc, la fel cum a început. O ploaie scurtă și deasă te trezește din visarea în care intrasei. Te gândești cum să te adăpostești de ea și te arunci în grabă în roata gigantică, cu vedere spre întregul ținut londonez (London Eye). De acolo timpul zboară repede deși roata se învârtește încet, aproape insesizabil. Simți cum o parte din tine zboară și ea, eliberată, deasupra, de la o înălțime la care nu te mai poate ajunge nimic. Acolo ești mai aproape de soare și nori și chiar mai aproape de tine, prins într-o capsulă, care se mișcă cu grijă și grație, lin, care sfidează chiar timpul și vremea, până ce urmează să cobori din ea și să pornești iar la pas, spre aventura în care pantofii ți se murdăresc de noroi și frunzele divers colorate (de octombrie) se oglindesc în bălțile formate pe drum. Peisajul este oricum răvășitor iar engleza ciudată din jur te surprinde (vorbesc prea grăbit și accentuat, că abia înțelegi). Oricum, englezii nu se grăbesc să se facă înțeleși, doar au poate cea mai cunoscută limbă care circulă cu dezinvoltură de la apariția coloniilor încoace, spre noi.
Spre noi se îndreaptă și această frenezie de a străbate drumul, printre străduțe și alei definite, spre fish and chips-uri și hot-dogi americani, spre mâncare rapidă și nesănătoasă, în general, din care nu ar avea niciun haz dacă nu te-ai înfrupta și tu (și din mâncare de pe toate continentele). Și posibilitățile sunt variate și gustoase, la fel cum e si întreaga situație londoneză, presărată cu o mulțime de tentații, încărcată de o voiciune și de o tinerețe multiculturală care cuprinde străzile, magazinele și cafenelele din jur. Nu poti omite seniorii lor, oameni vioi și prezenți încă, gentlemani care pășesc cu mândrie pe un tărâm ce pare extrem de stabil și de interesant de descoperit. Îi văd cum coboară din mașinile lor luxoase, gri, din senectutea lor respectabilă, în același peisaj agitat ca un furnicar circular, în care sunt prinși, în așteptarea ceaiului de la ora 5. Timpul este pentru toți același. Doar gândul (sau lipsa lui) decide cum îl va petrece fiecare, în prezent sau în trecutul deja pierdut.
În prezent decid să mă ancorez și eu. Sorb cu grijă din ceaiul lor, mănânc biscuiți englezești pe săturate și decid să mai rămân cu gândul aici. Cel puțin pentru o vreme. Până la prima ploaie fascinantă (de-a dreptul), venită și ea când nici nu te aștepți. Îmi port cu grijă umbrela după mine și mă gândesc să-mi găsesc niște cizme de ploaie care să mă țină uscată și departe de frig. În metroul ce duce spre casă, mă gândesc la diversele lucruri pe care le-am văzut și simțit, la fireasca lor apartenență la timpul și vremea de aici, din Londra. La soldații ce împrejmuiesc palatul Buckingham, la mișcările lor sincronice și la seriozitatea lor imperturbabilă, la uniformele lor roșii și la spectacolul pe care îl generează serviciul și devoțiunea lor, zilnic. La câte ore încap într-o zi, la cât de repede și amețitor trece timpul când te simți ancorat în ele. Mă trezește un „Please mind the gap” al metroului în care mă aflu și o punctualitate cronometrică a deschiderii și închiderii ușilor, în urma pasagerilor, la un nou pas spre o nouă zi petrecută în ținutul englezilor veșnici. O senzație cât o viață trăită aici, pe care nu o pot simți suficient, pe cât mi-aș dori, întrucât concediul se va termina în curând.
Primesc, însă, cu recunoștință și promit cumva, cândva, să revin. Cu aceeași poftă de înțelegere a vieților lor (a englezilor, dar și a celor ce locuiesc deja aici), agitate și încărcate cu o mândrie fină, de stăpâni nedeclarați ai lumii. Cu o eleganță de nedescris și cu o libertate în felul lor de a fi, contemporani, departe de orice judecată sau prejudecată a celor din lumea lor sau din exterior, din a noastră.
Am deschis fereastra spre soare, dar am fost întâmpinată de un miros de flori, proaspăt și ud, venit dinspre pomul înflorit din gradina de sub fereastră. Alături de el, alți pomi și alte flori și ele înflorite pe jumătate, stau resemnate sub potopul de stropi reci și grei, în așteptare. Privesc fascinată spre ele și mă întreb prin ce miracol s-au transformat din muguri mici în petale de flori și în miros dulce de miere, atât de rapid?
Timpul s-a risipit brusc în lovituri de stropi pe geam, în bălți de apă pe drum și în noroi camuflat pe trotoarele pline de șanțuri și gropi. M-am risipit și eu în gândurile mele și în pagini de cărți și-n amintiri ce mă tulbură, chiar și acum.
E minunat cum, o simplă imagine poate să contureze atât de fidel o amintire. Cum poți atât de simplu să retrăiești, doar privind, admirând, mirosind, emoții trăite demult. Le ai pe toate în tine, păstrate cu grijă. Îmi amintesc de copilărie, de bunica ce stă și suspină pe un scaun în fața casei, cu un aer de resemnare spre noi, cei care am lăsat-o acolo și am pornit îndoielnic în viață, fără să o înțelegem însă și fără să fim pregătiți.
Îmi amintesc de tot ce ne spune cu voce blândă și cu privire pierdută. De îndemnurile și de dezamăgirile proprii. Despre lucruri ce dor, despre cum să fim blânzi și buni, să pășim cu încredere, să fim fericiți (orice ar însemna acest lucru). Ea e fericită doar că ne are. Și zilele ei sunt triste și grele. Și se adâncește în dor. Și zilele trec, iar noi ne mai vedem doar acolo unde sufletul poate să vadă și simtă, în amintirile noastre.
Și îmi doresc să rămân pentru o vreme aici. Îmi doresc să mă simt camuflată, ascunsă, în siguranță, departe. Să simt doar mirosul de flori. Să văd doar ploaia cum cade pe stradă, în bălți și în pașii stropiți cu noroi.
Și aș vrea să mă opresc, dar nu pot. Cel puțin momentan. Nu când pot să mai povestesc un pic de tot despre ea. Despre un loc magic, departe în munți, într-o țară cu soare rece și vreme capricioasă, în care te îndepărtezi de umila ta existență și înveți, inevitabil, să simti cu alți ochi. Da, să simți, căci imaginile și locurile, își au povestea lor. Și trăinicia lor în suflet e ca o imagine vie pe care o porți cu tine, pe drumul tău, mereu. Și pe care o simți, incontestabil, ca făcând parte din tine. O imagine vie, pe care o simți. O imagine care te poartă înapoi, cu gândul.
Vreau să vă povestesc despre Nyon. Un orășel mic, ca un sat, situat de partea cealaltă a munților falnici. Un locșor care pe lângă faptul că e liniștit, pare singuratic de-a dreptul, înconjurat din toate părțile de verde și de ape ce curg lin, de păduri frumoase, tinere, de conifere, ascunse și ele sub poduri, străduțe cu noroi și linii de tren ce le leagă de restul civilizației, descoperindu-le. Te simți izolat, în natură, aproape de tine. Departe de o gălăgie care nu-ți face bine, din orice unghi ai privi. Și la care ești nevoit să te întorci, mai devreme sau mai târziu. Dar te întorci altfel și nu vei mai privi la fel niciodată lucrurile.
Iată:
Mai departe, de cum pășești pe drumul ce duce spre munți, sentimentul de apartenență se adâncește, simțitor. Pot să descriu, cu ochii minții, un drum ce coboară și urcă, ca un carusel, și o nerăbdare ce crește și ea, odată cu altitudinea. Drumul dintre visare si realitate se curmă de cum ajungem la destinație. Dar amintirile, n-au cum, așa că le redau, după cum vin.
Aș vrea să mă leg doar de peisaje și de drumuri cu soare, dar mă îndrept, involuntar spre oameni. De ceea ce simți când te apropii de ei, de percepția lor ce poate de cele mai multe ori să o influențeze, involuntar, pe a ta.
Am descoperit, acolo, în munți, un om care-și iubește țara. Din tot sufletul, cu mândrie si contemplație, cu o forță ce o trezește pe a ta, la început critic, apoi șovăitor, ca spre final să îi invidiezi, admirativ, dragostea. Și să îți dorești cumva să simți și tu pentru a ta, ceva asemănător cu a lui.
Elvețianul, căci despre el scriu acum, locuiește într-un loc izolat, în Sierre, într-un chalet din ale cărui ferestre vezi o stradă imensă (drumul ce te aduce acolo) și ramuri de brad, munți și liniște de mormânt. Sunt doar câțiva vecini în jur, izolați ca și el, care-și duc traiul în armonie și liniște. Și bucuria lui e efervescentă, molipsitoare de-a dreptul. Îți povestește cu puținele cuvinte pe care le știe în românește, despre cum trăiește el, zi de zi, cu bucurie și simplitate. Despre cum își ascultă sufletul. Despre cum se lasă purtat pe drumuri de ce simte, atunci când simte. Despre cum iubește străzile ce îl duc spre vârfurile de munte când ninge, despre zapada ce se așterne pe jos și dăinuie, luni bune, pe vârfuri, despre cum nerăbdarea de a schia îl readuce la viață, mai energic și tânăr, despre dulciurile și cărnurile pe care le preferă de prin partea locului (și care sunt un deliciu, poate de aici și energia lui :), despre zilele când soarele îngheață, dar este readus la viață mereu de nevoia de căldură pe care o simt și ei (oamenii munților) și despre tot ce îi aduce într-un cuvânt, bucurie. Țara lui și traiul lui. Un vindecător de suflete (de profesie, aș spune).
Priveliștea din chalet
Pentru că orice om te face să simți astfel, capătă sens în adâncul tău. Pentru că poate să deștepte în tine povești și speranță, ca să dai mai departe. Ca să poți să iubești și tu, colțul tău de rai, oriunde, în orice țară sau oraș s-ar afla el.
Dacă ar fi vorba să scriu doar despre peisaje, treaba ar fi mult mai simplă și mai scurtă (creeed:)). Dar nu pot. Mă fură iar gândurile și nu pot să termin, oricât mi-aș dori.
Nu pot să limitez o experiență doar la imagini și vorbe. Imaginile vin și cu sufletul, pe care îl pui, involuntar, în ele. Și mai sunt atât de multe de povestit…
Am înțeles abia atunci. O parte din mine voia să moară, o alta să fugă departe de lume, oriunde va vedea cu ochii, să se ascundă. Să nu fie găsită niciodată. Mă simțeam slabă și inutilă. Vinovată să simt. Prea fragilă să stau. Obosită să lupt..
Am ridicat ochii și l-am privit. Zâmbetul lui s-a stins. Ochii lui vii s-au posomorât brusc. Au dispărut în ploaia de mulțime din jurul nostru. Am rămas singură cu restul de oameni ce roiau amețitor în jurul meu. M-a debusolat zgomotul, mișcarea, deznădejdea pe care o întâlnești adesea pe chipurile lor. Ai zice că toți sunt fericiți, dar nu. Dacă stai să privești atent, ochii oamenilor spun totul. De la cum privesc în tăcere, când știu că nu sunt priviți, la cum își caută alți ochi, pe care să-i vadă, să-i simtă, chiar să-i iubească în taină. Pe care să-i caute în orice încăpere s-ar duce, și-n orice lucru sau gând..
Poți pierde multe. De la lucruri mici, puține, inutile, la orice pereche de ochi pe care i-ai iubit. Totul e relativ atunci dar ochii..
Ochii sunt muți de iubire, de suferință și dor. Se întristează când nu sunt văzuți, se luminează când sunt acolo, cu totul, în dragoste..
Ochii spun totul. Sunt sfidători, sunt vicleni, te privesc lung și absent uneori. Sunt primul lucru pe care îl vezi la un om și ultimul lucru pe care îl uiți..
Sunt duri adesea. Și sunt neiertători. Și simți cum te doare privirea lor rece, când nu-ți mai sunt alături. Nu poți uita binele, raul, tot ce te-au făcut să vezi și să simți. Sunt multe perechi de ochi în lume, prea multe.
Dar privirea,
Vei căuta mereu privirea aceea, privirea pe care ai iubit-o..
Se zice că atunci când plângi, tristețea îți alunecă în valuri pe obraji și sufletul se mai luminează din întunecimea pe care o simți ca pe un abis infinit..
Că toate lucrurile pe lumea asta au un rost, o vindecare și o trebuință, că de nu ar fi ele, nu ai ști să fii recunoscător.
Că pe orice drum ai pași, în urma ta sau chiar dinainte, te călăuzește un suflet pe care deja l-ai pierdut, că-ți stă alăturea, să nu te simți singur..
Că oricât te doare, te bucuri sau suferi, vei renaște mereu, tot timpul, cu o forță indestructibilă..
Că ești de neoprit. Și-n plâns, și-n bucurie.
Și că toată viața înveți. Fără oprire. Să fii întuneric, să dai din lumina ta atunci când ai și altora..
Și că te pot speria multe. Și că te poți simți neputincios adesea. Și că ai forță destulă, să învingi, triumfător, orice dezastru..
Că ești cumva nemuritor. Și că renaști ca un phoenix, din propria ta nefericire..
Așa de mult ești.
Mai mult decât știi și de cât probabil speri că poți să fii.
M-am trezit cu vecinătatea unui drum cunoscut în minte. Eram pe malul întins al plajei, în Constanța, și contemplăm în lumina soarelui, dimineața, linia infinită. M-am gândit instant la frumoasa Elveție, pe care am vizitat-o de curând, la fel de mărginită de un mal, cu o priveliște ce-ți taie întreaga răsuflare.
Montreau, Elveția
Dincolo de linia apei, în zare, muntele se conturează blând, iar privirea ta rămâne înmărmurită: ce poți admira mai întâi?
Ar fi multe de povestit, multe de descris, însă cu simplitate spus, elvețienii își venerează peisajele, tradițiile, produsele și întreaga cultură a trăitului în armonie cu sinele lor (sau cel puțin asta arată), o mândrie complentativa a țării lor. Este lesne de înțeles că au și cu ce.
Departe de linia apei, în munți, situația stă un pic diferit. Înțelegi, odată ajuns sus, cum poate fi descrisă simplu, libertatea. De la o alunecare pe pârtie, la savurarea unui produs specific elvețian, încântarea se prezintă sub forma recunoștinței in fața frumuseții peisajului.
Grimentz, Sierre
Mai jos, în sătucul elvețian, timpul a stat în loc. Înfrigurați de-a dreptul, lemnul din care sunt construite locuințele celor ce trăiesc aici, te fascinează întrucât par căsuțele unor personaje din povestiri, mici și fragile, în contrast cu viața ce poate să fie adesea grea în sânul muntelui.
Priveliștea mulților te călăuzește de pretutindeni. Aproape că începi să înțelegi „izolarea” pentru care sunt cunoscuți elvețienii, pentru retragerea lor din lumea agitată în intimitatea fericită a locuințelor, cu priveliștea protectoare a munților.
Ai fi tentat să crezi că nu ai nevoie de mai mult, însă sunt și elvețieni care preferă agitația orașelor. Ciocolata și brânzeturile lor te vor convinge, indubitabil să le treci pragul iar, cât de curând, visând la echilibrul perfect dintre frumusețea priveliștilor și răceală aparentă a locuitorilor.
Vă invit la visare, iar aceasta e doar o micuță parte din ea. Elveția e fascinanta..
Ninsese mult în primăvara aceea, cu fulgi mari și deși, ca și când iarna nu mai avea de gând să plece niciodată. Zilele se luminau treptat, iar răceala dură a iernii se simțea încă, imbujorand obrajii copiilor și fericindu-i totodată. Copacii ninși și ei, își ascundeau cu grijă bobocii de floare fragedă, construind un jur o priveliște deznădăjduită, sub asediul de zăpadă înghețată, ceruita cu hotărâre din cer. Toți se întrebau când se va sfârși odată cu iarna și când se vor bucura de razele mai blânde de soare.
Mikaela privea cu dispreț la pantofii încărcați de zăpadă și la sarafanul scurt, udat de fulgii topiți, în drumul ei lung către școală. Ii înghețaseră mâinile pe cărți, iar părul des și lung îi era poleit cu ninsoare. Va dura încă puțin, își zise, până ce zăpadă se va fi topit. Nu aștepta căldura, căci ea o îndepărta de școală, făcând-o să urască in liniște vacanța și zilele lungi, nesfârșite parcă, de vară. Timpul o va îndepărta și de el.
Privi tristă spre ceas, era timpul. Timpul ce o ține adesea în loc, sugrumată de emoții și intenții cărora nu le dă curs, timpul ce o împinge în față, nemilos, să înfrunte tot..
Și în cele din urmă porni. Îi era dor. De un început bun. De zile senine în care să nu-și mai ascundă lacrimile. Să plângă în tihnă. Mult, până ce timpul va trece și o va scuti să se gândească iar, ore în șir, la tot ce o înspăimântă și o face să tacă, să stea împietrită. O frică ascunsă, că tot ce va fi nu va fi bine deloc. O teamă de moarte, de suferință.. de dor neîmpărtășit. Simțise demult, când era mică, că nu e iubită. Că nu știe să fie, să spună, să facă cum trebuie nimic din ce trebuie. Că e stângace, de-a dreptul. Că va face multe, să fie bine. Chiar și prea multe, din dragoste…
Alergam nevăzută prin visul ce se transforma încet în realitate și nu reușeam să mă opresc. Eram parcă înfierbântă de furie și oboseală. Și alergam încotro vedeam cu ochii. Fără țintă, goala, ireal de ruptă de tot ce însemna până atunci acasă. Sentimentul acesta vag se născuse recent, adânc și îngrijorător de viu în inima mea obosită. Prea multe lupte am dus cu mine. Prea m-am zbătut să fie prezentă când nu ar fi trebuit să fac decât ceea ce simt. Prea am lipsit, am obosit, m-am încărcat cu gânduri și m-am trezit iar, amăgită de realitatea pe care nu o pot încadra niciunde. Am pierdut multe..
Am pierdut vise. Am risipit minute în șir rezemandu-mi chipul de un pervaz rece, privind lumea de afară, intrebandu-mă dacă locul meu e aici. Sau poate dincolo de geamul rece, în stradă, în vânt și în frig, în zăpada proaspăt căzută din ceruri…
Și m-am trezit. La fel de brusc cum am adormit. În patul rece, gol, imens. Într-o cameră luminată obscur de lună. Cu un sentiment cald, deși totul părea un coșmar. Un vis, atât. Un vis ce trecuse. O iarnă grea, lungă cât o viață întreagă, care în sfârșit se termină..
Iar eu, privesc spre primăvara blândă și plâng încet, descătușat, fără rezerve. Îmi consum dorul și sentimentul imens de vinovăție, pe care din motive neștiute până acum le-am lăsat să taie în mine adânc, ca un cuțit, ani întregi. Fără să știu, fără să fiu..
Dar acum sunt aici. Sufletul meu e cuprins cu iubire în brațe, de mine. Și e iubit, mult, cu recunoștință și cu iertare, din suflet pentru suflet..
Primăvara e doar un prilej. O bucurie. O certitudine că greul trece, făcând loc spre lumină, spre ceva bun și frumos. Mereu!!! 🤗
luizapuia 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.