Și aș vrea să mă opresc, dar nu pot. Cel puțin momentan. Nu când pot să mai povestesc un pic de tot despre ea. Despre un loc magic, departe în munți, într-o țară cu soare rece și vreme capricioasă, în care te îndepărtezi de umila ta existență și înveți, inevitabil, să simti cu alți ochi. Da, să simți, căci imaginile și locurile, își au povestea lor. Și trăinicia lor în suflet e ca o imagine vie pe care o porți cu tine, pe drumul tău, mereu. Și pe care o simți, incontestabil, ca făcând parte din tine. O imagine vie, pe care o simți. O imagine care te poartă înapoi, cu gândul.
Vreau să vă povestesc despre Nyon. Un orășel mic, ca un sat, situat de partea cealaltă a munților falnici. Un locșor care pe lângă faptul că e liniștit, pare singuratic de-a dreptul, înconjurat din toate părțile de verde și de ape ce curg lin, de păduri frumoase, tinere, de conifere, ascunse și ele sub poduri, străduțe cu noroi și linii de tren ce le leagă de restul civilizației, descoperindu-le. Te simți izolat, în natură, aproape de tine. Departe de o gălăgie care nu-ți face bine, din orice unghi ai privi. Și la care ești nevoit să te întorci, mai devreme sau mai târziu. Dar te întorci altfel și nu vei mai privi la fel niciodată lucrurile.
Iată:
Mai departe, de cum pășești pe drumul ce duce spre munți, sentimentul de apartenență se adâncește, simțitor. Pot să descriu, cu ochii minții, un drum ce coboară și urcă, ca un carusel, și o nerăbdare ce crește și ea, odată cu altitudinea. Drumul dintre visare si realitate se curmă de cum ajungem la destinație. Dar amintirile, n-au cum, așa că le redau, după cum vin.
Aș vrea să mă leg doar de peisaje și de drumuri cu soare, dar mă îndrept, involuntar spre oameni. De ceea ce simți când te apropii de ei, de percepția lor ce poate de cele mai multe ori să o influențeze, involuntar, pe a ta.
Am descoperit, acolo, în munți, un om care-și iubește țara. Din tot sufletul, cu mândrie si contemplație, cu o forță ce o trezește pe a ta, la început critic, apoi șovăitor, ca spre final să îi invidiezi, admirativ, dragostea. Și să îți dorești cumva să simți și tu pentru a ta, ceva asemănător cu a lui.
Elvețianul, căci despre el scriu acum, locuiește într-un loc izolat, în Sierre, într-un chalet din ale cărui ferestre vezi o stradă imensă (drumul ce te aduce acolo) și ramuri de brad, munți și liniște de mormânt. Sunt doar câțiva vecini în jur, izolați ca și el, care-și duc traiul în armonie și liniște. Și bucuria lui e efervescentă, molipsitoare de-a dreptul. Îți povestește cu puținele cuvinte pe care le știe în românește, despre cum trăiește el, zi de zi, cu bucurie și simplitate. Despre cum își ascultă sufletul. Despre cum se lasă purtat pe drumuri de ce simte, atunci când simte. Despre cum iubește străzile ce îl duc spre vârfurile de munte când ninge, despre zapada ce se așterne pe jos și dăinuie, luni bune, pe vârfuri, despre cum nerăbdarea de a schia îl readuce la viață, mai energic și tânăr, despre dulciurile și cărnurile pe care le preferă de prin partea locului (și care sunt un deliciu, poate de aici și energia lui :), despre zilele când soarele îngheață, dar este readus la viață mereu de nevoia de căldură pe care o simt și ei (oamenii munților) și despre tot ce îi aduce într-un cuvânt, bucurie. Țara lui și traiul lui. Un vindecător de suflete (de profesie, aș spune).
Pentru că orice om te face să simți astfel, capătă sens în adâncul tău. Pentru că poate să deștepte în tine povești și speranță, ca să dai mai departe. Ca să poți să iubești și tu, colțul tău de rai, oriunde, în orice țară sau oraș s-ar afla el.
Dacă ar fi vorba să scriu doar despre peisaje, treaba ar fi mult mai simplă și mai scurtă (creeed:)). Dar nu pot. Mă fură iar gândurile și nu pot să termin, oricât mi-aș dori.
Nu pot să limitez o experiență doar la imagini și vorbe. Imaginile vin și cu sufletul, pe care îl pui, involuntar, în ele. Și mai sunt atât de multe de povestit…
Voi reveni 🙂
luizapuia 