Text fara titlu..

wp-1484647060346.jpg

Revin tot timpul, emotionata, aici. Cu ganduri diverse. Culeg si traiesc in permanenta emotii si sentimente, din lumea externa, in incercarea de a o face pe a mea inteleasa, cu tot ce lipseste, dar si cu tot ce ar putea sa reprezinte, in esenta, o realitate ideala. Ma indepartez de relativ si revin la un spatiu nativ, calduros si empatic, destinat impartasirii de vorbe, chiar regasirii, in perimetrul pe care il reprezinta, azi, blogul. Un exercitiu atat de benefic..

Gasesc certitudini si ma distantez. Simt cu tot sufletul unde mi-e locul..

Decid cu fermitate ca timpul nu poate sa altereze nimic si ma impiedic, tot timpul, de vise. Uneltesc in permanenta scenarii iluzorii la care iau parte. Ori simplu, gasesc cu seninatate iesiri din situatii fragile, nepotrivite. Visez tot ce poate sa fie, fara sa uit tot ce este. Si astfel, ma regasesc, fragmentar, intre doua ipostaze. Acelea, pe care, nu vreau sa le atribui trecerii timpului. Caci el, in esenta, nu poate sa fie.

Ma aflu, deci, in dificultate, desi inteleg. As vrea sa fie mai simplu..

Naivi..

803fe90d63a3b911ffacbb65d5fd0b45

Pentru bucuria fiecarei zile, exista dorinte. Dozate frumos, imaginate naiv, cu sinceritatea pe care o resimte, in sinea lui, fiecare. Mai mult sau mai putin constiente, amplificate in linii de timpi si-n sirul de ore, minute si zile. Dorinta de fericire suprema, inselatoare. O normalitate banala adusa la viata de aspiratii moderne.

De stangacii. De pareri impartasite fidel ori de refulari violente. De orgolii ranite. De oboseala bolnava pe care o resimte oricine. De prea multa ura..

De prea putina iubire, rabdare si toleranta umana.

De noi toti aici, la fel de prezenti si de naivi. 😦

Complici nefericiti..

 

Sa nu mai fugim de noi..

 

c4c2c8d8fc00af602534ec9f7aea0619

Ca si cum ne-am destrama in bucati mari, neuniforme, de viata. Trait in nestire. In siguranta si totodata in frica de a ne gasi transformati, secatuiti de putere si de neputinta de a coincide cu restul. Manati de dorinta de a pluti in deriva, in seninatate, si-n ritmul pe care doar inima noastra il cere. Atat de departe de restul si atat de aproape de sine..

Si acest „sine” il definesc in proximitate. In imbratisarea pe care, doar cu vointa si truda o pot transforma in puterea de-a crede. In ce? Nu este oare in intregime, deriva?

Si daca nu e, in ce se transforma cand oboseste sa spere?

In ganduri si in sentimente. Traite intens, refugiate, uitate chiar si de tine..

Intr-o continua pierdere si regasire. O agitatie in care chiar si desartaciunea din valuri se reintregeste, ca mai apoi sa se abandoneze grabita, sa piara. Sa ramana doar amintire.

Sa nu mai fugim de noi, ca si cum ne-am teme ca ne pierdem de restul..

Viata traita ca un vis..

197be94c944d021f8245f01203c1587a

Viata se intampla, neinteleasa, sa fie. Porneste ca o iluzie desantata, din valuri marunte, umile, venite pe rand si mai apoi strivite in joaca de mal. Se adanceste in timp, ca o furtuna absurda, sporita indadins de tineretea noastra naiva. Si se calmeaza tardiv, spre batranetea pasiva, ingandurata si presarata, de cele mai multe ori, cu regrete. Soseste devreme si pleaca tarziu. Vorbeste, pe tot parcursul, de vise..

De intamplari si de oameni, de felul in care cunoastem si intelegem, tot prin atingeri, prezenta noastra in trairile lor. Ne frica de viata, la fel cum ne frica de ganduri. Ne frica de tot ce nu reusim sa intelegem. Ne frica tot timpul de vise..

Ne frica de tot ce-si doreste un suflet sa aiba. O viata frumoasa, reala, traita si inchipuita fidel. De-o dragoste cum doar intamplarea decide..

 

 

 

 

 

Intr-un alt timp..

c6bf5045e6bda3e2b1662c84896ab5f2-001.jpg

Mi se pare cumva ca traiesc intr-un alt timp. Ca pot, fara rezerve sau greutati sa ma eliberez, in orice moment, de scurgerea ireversibila pe care o are. De orice emotie care, neinsemnata atunci, poate sa devina atat de vie in final. De momentul prezent pe care,  fizic, nu-l pot combate, dar pe care il pot abandona fara regrete in urma..

Gasesc cu greutate franturi din mine in alti oameni. In alte trupuri straine sau mai putin cunoscute. Si in ei, aceeasi dorinta morbida de a se dispersa, chiar, de viata. De tot ce insemna, chinuitoare, posibila regasire cu sinele lor. O conditie neinteleasa, dar care devine utila. O incercare continua de a deveni plini, incarcati de sentimente traite, insusite, de emotii care le stau marturie pe chipuri. Goi si impliniti doar de o perceptie clara a ceea ce ar trebui ca sa fie. Vii si absenti dintr-un timp prezentat doar ca o inchipuire traita..

Mi-e greu sa distantez perceptia de trairea sincera, libera, nesubjugata a sinelui. Mi-e greu sa-l robesc, sa-i definitivez un „acum” si un „atunci”. Ël poate si vrea sa se simta puternic si liber. Sa vina, sa plece. Sa nu insemne neaparat un „ceva”, sa nu se intrebe nimicuri. Sa fie cand poate, numai cand simte ca reuseste SA FIE. Sa nu se gandeasca.

Sa fie captiv intr-un Prezent nedefinit de perceptii umane..

Alerg mai tot timpul..

bca7266a9e11f44983f3f499171f5270

Revin tot timpul la acea stare de adanca inconstienta in care nu pot sa mai simt nimic. Traiesc franturi din ceea ce nu demult, sufletul meu reusea sa traiasca plenar. Ma simt partasa la sentimente si vorbe pe care, stiu ca nu le-am trait. Am putut, numai, sa mi le imaginez in trecere. Sa ma intreb fara rost, ce simtamant sau imbold m-a tinut departe de ele. Cum ar fi fost daca, intr-un moment de profunda abandonare, m-as fi lasat coplesita de ele? Probabil departe..de tot ce inseamna acum.

Mi e teama, de cele mai multe ori, de mine. De cum reuseste cu atata facilitate o vorba sa adanceasca, in timp, un tumult de ganduri ravasitoare. De o simpla convingere care, odata insusita poate sa schimbe in bine sau rau perceptia altui suflet din jur. Si cine este persoana aceasta din mine pe care o priveste dintr-o oglinda, o lume intreaga? O oglinda pe care, nici intr-un secol adapostit intr-o viata umana, n-ar reusi s-o redea, clara si  limpede, pe intelesul celor din jur. Vorbele mele se amesteca, pe alocuri, prind un contur separat de momentul prezent. O multitudine din ele se risipesc iar altele dainuie. Unele nu au, simplu, loc sa insemne mai mult..

Toate acestea stau scrise, iar eu le citesc retraindu-le, privind peste umar  la ninsoarea din drum.

Cumva, ma caut pe mine. Ma regasesc si ma pierd. Alerg mai tot timpul…”

Usa se deschide cu scartait surd, aruncand inauntru vant rece, de iarna venita la timp. Se apropie ganditor, ezitand parca sa spuna ca s-a grabit sa ajunga. Sa fie acolo..

-Te rog sa ma lasi, ii spun, obosita de gandul ca va trebui sa dau explicatii pe care, nici la nevoie, n-as vrea sa le caut acum. Imi zambeste bland, la fel de stapan pe sine. Intelege probabil, sau incerca sa descifreze mesajul pe care, in zadar, incerc sa-l ascund. Paraseste de indata odaia. Nu vrea sa ma supere, sau poate ca oboseste si el sa mai spere..

A doua zi, soarele s-a ridicat cu mult deasupra zapezii inghetate din drum. Incerca si el, cu deznadajduita forta, sa lupte impotriva inghetului. Ori poate ca inserarea si frigul de peste noapte il amutesc, facandu-l sa se retraga invins, fara forta ori dorinta sa lupte.

Ma trezesc obosita si coplesita de iarna din jur, din incapere, din fereastra opaca si mai apoi din sufletul meu. Simt deznadejdea solara si neputinta pe care, din multe si diverse motive, timpul se incapataneaza sa le faca pe toate sa stea, infrigurate, in mine..

 

Un bun si un frumos..

…in care am ajuns azi sa cred.

b97ef46859e8ae50ea15cd63ce4c5aac

Si ninge in suflet. E calma si totodata naiva. Se rascoleste ca mai apoi sa adie in vantul geros de decembrie. Se lasa usor, ca nevazuta, pe oameni. Dispare la fel de tacuta, incalzita de insufletirea pe care o intalneste in drum. Absurd, insa fidel..

Ninge cu hotarare adormita de frigul din jur. De tot ce raceste si indeparteaza, in lipsa de sentimente umane, indiferenta absurda a iernii.

Ninge cu ger jucaus, cu zambet naiv de copil proaspat iesit la sanius. Cu inima blanda, cu dor de bunici, cu resemnarea cu care prezentul devine, nemijlocit, un pansament pentru suflet. O traiectorie blanda in care,intr-un final, te regasesti.

De azi, ninge doar pentru ca am incetat sa mai cer. 🙂