Ei doi..si un tren.(part 2)

04f0c274e333c4a9003df0c89d3f552a
După scurt timp, ea păși pe holul mic. Mișcările grațioase și fine dădură un nou suflu încăperii, ademenindu-l să o urmeze afară. Trânti cu greutate ușa la fel cum o deschise și se așeză în același loc. Ce ochi frumoși, dar zâmbetul ei atât de trist..
-Poftim! Ți s-a stins țigarea. Și dădu să-i ofere un foc, un pic timid dar stăruitor, privind-o cu mult interes.
-Mulțumesc, am terminat! Și îi zâmbi de conveniență, vrând să-și mute repede privirea de la străinul ce o privea fascinat, analizându-i gesturile mărunte și stângăcia cu care încerca să se sustragă insistențelor privirii lui. Nu izbuti și se hotărî să se lase în voia privitului pe geam, a lucrurilor mărunte ce se pierdeau în urma trenului grăbit. Ridica din când în când privirea și o întâlnea pe a lui, mereu zâmbitor, mereu de un calm sâcâitor. Îi plăcu. Își aminti de un chip drag pe care îl pierdu, nu de mult timp, și sentimentele contrariate îi conturară obrajii moi, agitându-i sângele și izbutind să-i cutremure întreaga făptură. Îi era dor..Îi întâlni ochii albaștrii și se întrebă cum de erau atât de liniștiți. Își aminti de marea agitată, de freamătul neobosit al valurilor. Ce straniu să găsești atâta familiaritate într-un străin! Surâse potolit ca și cum ar fi mulțumit acestuia pentru sentimentul dăruit.
-Încotro te-ndrepți? Spre Craiova? îl întrebă, accentuând voit cuvântul din urmă.I se păru că reperul nu avea nimic în comun cu situația în care se trezise. Mai ieri era pe malul rece al mării, bucurându-se de valurile agitate și nesfârșite. Când oare începuse visarea în care se ancorase, nevoit? Străinul îi răspunse cu un gest afirmativ. Probabil că răceala mării în luna lui mai îl înduplecase și pe el să se decidă a o părăsi. Cât de nepotrivit! Și iarăși, fără să știe, ghici: complici la capriciile vremii, dezamăgiți de soarele prea aspru și zgârcit. Oare venise, ca și ea să uite cum, din prea multă dorință și avânt, s-a adâncit în dezamăgirea unei iubiri atât de neînțeleasă, de nepotrivită și de greu de stăpânit?
-S-a făcut frig. Intrăm? Chipul lui îi întâlni iar ochii triști și ea ii zâmbi recunoscătoare.Intrară în compartiment, iar ea se așeză cuminte lângă el. Paltonul lui îi acoperi o parte din trupul firav, iar mâna îi alunecă pe sub bărbia fină, cuprinzându-i capul cu multă grijă. Adormiră liniștiți, complici la trăirile de peste zi.
Pe peronul din Craiova forfotă de nedescris. Un cuplu proaspăt dezmeticit de răcoarea dimineții își făcea drum prin mulțimea curioasă, adunată ca la bâlci. Pășeau tăcuți, cu privirile pierdute și gândurile amestecate. Mulțimea difuză corelă cu un tumultuos, dar firesc despărțitor de drumuri. Toate la timpul potrivit!

Ei doi..si un tren. (part 1)

737ceca2ea409dd3b474c3cb6f486bff
Privirea ei o ȋntâlni târziu. Trăgea ușor dintr-o țigare finǎ şi se uita pe geam. Siluetele oamenilor rămâneau în urma trenului, ca niște linii neînsuflețite pe care ajungeai să le distingi cu greu. Și peisajul alterna amețitor: mereu staturi, mereu tulpini și umbre de clădiri ce rămâneau în urma ochilor de după geam. Ai fi crezut că trenul nu se sinchisea de tot ce lăsa în urma sa. Așa și era.
Culoarea părului ei părea ireală. Acea nuanță de brunet deschis, viu, pe care cu greu își putu da seama dacă o mai întâlnise până atunci. Chipul alb, cu ten curat și ochi mici, negri și obraznici îl încântară. Era o femeie frumoasă, în floarea vârstei. Și nu înfățișarea ei ii atrăsese atât de mult atenția, ci însăși însuflețirea cu care contempla fiecare reper de care trenul o îndepărta. Țigarea i se stinse rapid. N-o regretă, căci calmul ei nu se datora celei din urmă. Avea în ea ceva misterios, ca un îndemn pe care nu orice privire îl putea citi și înțelege. Era desprinsă din peisajul monoton al compartimentului de tren, cu huse ponosite pe a căror margini stătea inscripționat mesajul sfidător: CFR. O simplă și banală legătură cu realul, restul, poveste.
Se hotărî să o urmărească cu privirea. Și nu din încântare vădită pentru o frumoasă siluetă feminină, ci pentru simplul fapt că îl intriga făptura din fața lui. Atât de sigură și totuși nepotrivită peisajului din care făceau parte amândoi. Atinse stângaci inelul care îi contura degetul mijlociu și oftă.
Un șuierat lung și brutal îi sperie pe pasagerii ce nu-și găseau locul în compartimente. Intră în încăperea mică și se așeză, fără efort, pe scaunul de lângă geamul opac. Nu se sinchisi de orânduitul bagajelor, le sprijini în grabă și le uită lângă ea, neprilejuind altor pasageri dreptul de a-și revendica scaunele libere. Și iar privea pe geam și se pierdea în gânduri, vis-a-vis de ochii lui.
Se lăsa înserarea și distingeai din ce în ce mai greu afară iar lumina superficială a becului îngreuna orice intenție de a desluși figuri și peisaje. Aproape de București, liniștea compartimentului fu asaltată de voci zglobii, de ochi curioși și cercetători care nici să fi știut, n-ar fi înțeles strângerea de inimă pe care o avuse el, de îndată ce lăcașul fu descoperit. O privi și se simți descumpănit. Avu impresia că și pe fața ei se regăsea aceeași neliniște. Oare complota cu gândurile lui?
–Va urma–