Marea..

Nici nu știu cât timp trecuse de când stăteam acolo în frig, pe bancă, urmărind marea și valurile ei agitate. Cred că trecuse ceva, căci nu-mi mai simțeam corpul de frig iar soarele mă lumina blând din spate și se revărsa cu blândețe pe nisipul încărcat cu scoici și melci, aflați în descompunere, în fața ochilor mei. Câțiva pescăruși se agitau gălăgioși deasupra întinderii de nisip, ca niște ulii pofticioși, luând în ciocuri scoicile și melcii proaspăt aduși la mal. Un deliciu bine-meritat spre sfârșitul rece de martie, cu plaje goale, abandonate total de turiști și de locuitorii din Constanța. Un cadru ideal, o liniște copleșitor de fireasca, o pauză de la gălăgia debusolanta în care ne-am obișnuit să trăim.

M-am întrebat mereu: de ce vin oamenii să privească, în liniște, marea. Ce forță inexplicabilă îi aduce aici?

Îi aduce tristețea? Îi mâna dorul spre farmecul pe care îl are reflexia soarelui în apă? Ori întunericul de nepătruns al mării sau cenușiul trist al norilor, când soarele se ascunde în spatele lor?

Ori poate chiar zgomotul acela plăcut al scoicilor zdrobite sub pași? Sau poate că valurile care udă nisipul și șterg, astfel, urma pașilor noștri, pe el? Sau poate melancolia față de timp, față de zilele care trec atât de rapid, în ultima vreme?

Orice răspuns aș găsi, Marea e tot timpul acolo, ca un antidot pentru orice durere, ca o Regăsire, pe care n-aș ști s-o explic. Pot doar să o simt ca pe o certitudine, care nu mă abandonează nicicând..

Foto din galeria personala

Reflecții..

Am trecut prin iad și probabil o să mai trec, așa cum au trecut și trec mulți, poate toți oamenii, la un moment dat, în viață. Iar iadul e percepția fiecăruia asupra necazurilor, suferințelor, neîmplinirilor, de pe parcursul vieții. Toate acestea adunate și poate și mai mult.

Eu cred că adevăratul iad de care ar trebui să ne temem este însăși conștiința noastră. Prin intuiția fină, prin furiile noastre inexplicabile, prin toate lucrurile pe care le simțim și alegem să le ignorăm, involuntar, în necunoștință de cauză.  Îndelung.

Conștiința ne poartă spre zona necunoscută din adâncuri, spre ce suntem noi real și tot ea ne îndepărtează, de tot ce e exterior nouă, de tot ce nu depinde de noi, de tot ce nu avem de fapt nevoie. Lucruri ce nu ni se potrivesc, de niciun fel și la care aspirăm, dacă nu ne cunoaștem suficient pe noi înșine. Și cine se cunoaște, de fapt, suficient?!

Dacă facem pace cu noi, plutim ca prin rai. Dacă ne dăm seama ce ne trebuie, ce ne face fericiți, iarăși, plutim.

Raiul e doar pe pământ și nu mai departe. Ce e dincolo de pământ, nu sunt în măsură să zic, pentru că nu știu. Nu știe nimeni, de fapt. Dar toți alegem să credem, pentru că avem nevoie să credem în ceva. Nu ne mai simțim singuri, astfel. Nu ne mai simțim neputincioși în fața vieții, pe care nu o înțelege nimeni așa cum e ea. E dură, e frumoasă și enigmatică. E relativă. E la aprecierea fiecăruia dintre noi cum o vedem și simțim. Și nu e la întâmplare. Depinde doar de noi cum îi supraviețuim, în funcție de ce putem să descoperim în ființele noastre. De alegerile pe care le facem în viața. Conștient sau nu.

Aici apare de fapt, toată greutatea și confuzia. Ce facem mai departe cu ce știm că suntem și nu suntem în același timp?