Nici nu știu cât timp trecuse de când stăteam acolo în frig, pe bancă, urmărind marea și valurile ei agitate. Cred că trecuse ceva, căci nu-mi mai simțeam corpul de frig iar soarele mă lumina blând din spate și se revărsa cu blândețe pe nisipul încărcat cu scoici și melci, aflați în descompunere, în fața ochilor mei. Câțiva pescăruși se agitau gălăgioși deasupra întinderii de nisip, ca niște ulii pofticioși, luând în ciocuri scoicile și melcii proaspăt aduși la mal. Un deliciu bine-meritat spre sfârșitul rece de martie, cu plaje goale, abandonate total de turiști și de locuitorii din Constanța. Un cadru ideal, o liniște copleșitor de fireasca, o pauză de la gălăgia debusolanta în care ne-am obișnuit să trăim.
M-am întrebat mereu: de ce vin oamenii să privească, în liniște, marea. Ce forță inexplicabilă îi aduce aici?
Îi aduce tristețea? Îi mâna dorul spre farmecul pe care îl are reflexia soarelui în apă? Ori întunericul de nepătruns al mării sau cenușiul trist al norilor, când soarele se ascunde în spatele lor?
Ori poate chiar zgomotul acela plăcut al scoicilor zdrobite sub pași? Sau poate că valurile care udă nisipul și șterg, astfel, urma pașilor noștri, pe el? Sau poate melancolia față de timp, față de zilele care trec atât de rapid, în ultima vreme?
Orice răspuns aș găsi, Marea e tot timpul acolo, ca un antidot pentru orice durere, ca o Regăsire, pe care n-aș ști s-o explic. Pot doar să o simt ca pe o certitudine, care nu mă abandonează nicicând..
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.