Reflecții..

Am trecut prin iad și probabil o să mai trec, așa cum au trecut și trec mulți, poate toți oamenii, la un moment dat, în viață. Iar iadul e percepția fiecăruia asupra necazurilor, suferințelor, neîmplinirilor, de pe parcursul vieții. Toate acestea adunate și poate și mai mult.

Eu cred că adevăratul iad de care ar trebui să ne temem este însăși conștiința noastră. Prin intuiția fină, prin furiile noastre inexplicabile, prin toate lucrurile pe care le simțim și alegem să le ignorăm, involuntar, în necunoștință de cauză.  Îndelung.

Conștiința ne poartă spre zona necunoscută din adâncuri, spre ce suntem noi real și tot ea ne îndepărtează, de tot ce e exterior nouă, de tot ce nu depinde de noi, de tot ce nu avem de fapt nevoie. Lucruri ce nu ni se potrivesc, de niciun fel și la care aspirăm, dacă nu ne cunoaștem suficient pe noi înșine. Și cine se cunoaște, de fapt, suficient?!

Dacă facem pace cu noi, plutim ca prin rai. Dacă ne dăm seama ce ne trebuie, ce ne face fericiți, iarăși, plutim.

Raiul e doar pe pământ și nu mai departe. Ce e dincolo de pământ, nu sunt în măsură să zic, pentru că nu știu. Nu știe nimeni, de fapt. Dar toți alegem să credem, pentru că avem nevoie să credem în ceva. Nu ne mai simțim singuri, astfel. Nu ne mai simțim neputincioși în fața vieții, pe care nu o înțelege nimeni așa cum e ea. E dură, e frumoasă și enigmatică. E relativă. E la aprecierea fiecăruia dintre noi cum o vedem și simțim. Și nu e la întâmplare. Depinde doar de noi cum îi supraviețuim, în funcție de ce putem să descoperim în ființele noastre. De alegerile pe care le facem în viața. Conștient sau nu.

Aici apare de fapt, toată greutatea și confuzia. Ce facem mai departe cu ce știm că suntem și nu suntem în același timp?