Spre Londra, cu gândul..

Am fost cuprinsă zile întregi de un gând sau mai bine zis, de o amintire dragă mie. Se făcea că mă aflam pe cursul râului Tamisa, într-o ambarcațiune din acelea care plimbă turiștii de colo-colo, ca să le arate frumusețile din împrejurimi. Eram pe un tărâm străin, extrem de cunoscut totuși (am studiat îndelung la liceu lb. engleză și cam tot ce are legătură cu Anglia, în general) și mă minunam și eu de vremea capricioasă, iar în gândul meu era doar asta: cum am putut, atâția ani, să nu vin să văd cu ochii mei, țara despre care știu atâtea, fără să o cunosc, simt, înțeleg, la adevărata și justa ei valoare și frumusețe?

M-am cuibărit în scaunul rece, din plastic dur, ud de-a dreptul, de ploaia ce tocmai căzuse, ca un făcut din cer, trezindu-ma și totodată lasandu-ma fără grai. Era de-a dreptul năucitor. Ceasul acela mare, Big-Ben, ne privea pe toți cu satisfacție, mândru ca un soare pe cer în mijlocul zilei, iar noi, pasagerii, uzi până la piele, îl admiram cu curiozitate și încântare, iar valurile din jurul nostru se spărgeau și ele de maluri și de nava de pe care înaintam și care ne ducea grăbită, pe sub un pod înspre un altul, la destinație. Greu de ghicit înspre care. Cursul Tamisei pare fără limite și fără sfârșit, iar când te afli pe cursul ei, îți dorești să nu se mai termine niciodată. Încântarea pe care o simți sparge minutele în mii și mii de secunde în care privirea îți coboară de la clădirile aflate pe maluri, la ferestrele lor vechi, la culoarea apei cenușii, la surlele vreunei biserici ascunse de copacii colorați de toamnă, la pietrele ce construiesc podurile, la mașinile și autobuzele cele roșii care trec în goană pe șosele și la turiștii care te salută bucuroși, facandu-ti gălăgioși, cu mâna, de sus.

Mai departe, cursul pe apă se termină brusc, la fel cum a început. O ploaie scurtă și deasă te trezește din visarea în care intrasei. Te gândești cum să te adăpostești de ea și te arunci în grabă în roata gigantică, cu vedere spre întregul ținut londonez (London Eye). De acolo timpul zboară repede deși roata se învârtește încet, aproape insesizabil. Simți cum o parte din tine zboară și ea, eliberată, deasupra, de la o înălțime la care nu te mai poate ajunge nimic. Acolo ești mai aproape de soare și nori și chiar mai aproape de tine, prins într-o capsulă, care se mișcă cu grijă și grație, lin, care sfidează chiar timpul și vremea, până ce urmează să cobori din ea și să pornești iar la pas, spre aventura în care pantofii ți se murdăresc de noroi și frunzele divers colorate (de octombrie) se oglindesc în bălțile formate pe drum. Peisajul este oricum răvășitor iar engleza ciudată din jur te surprinde (vorbesc prea grăbit și accentuat, că abia înțelegi). Oricum, englezii nu se grăbesc să se facă înțeleși, doar au poate cea mai cunoscută limbă care circulă cu dezinvoltură de la apariția coloniilor încoace, spre noi.

Spre noi se îndreaptă și această frenezie de a străbate drumul, printre străduțe și alei definite, spre fish and chips-uri și hot-dogi americani, spre mâncare rapidă și nesănătoasă, în general, din care nu ar avea niciun haz dacă nu te-ai înfrupta și tu (și din mâncare de pe toate continentele). Și posibilitățile sunt variate și gustoase, la fel cum e si întreaga situație londoneză, presărată cu o mulțime de tentații, încărcată de o voiciune și de o tinerețe multiculturală care cuprinde străzile, magazinele și cafenelele din jur. Nu poti omite seniorii lor, oameni vioi și prezenți încă, gentlemani care pășesc cu mândrie pe un tărâm ce pare extrem de stabil și de interesant de descoperit. Îi văd cum coboară din mașinile lor luxoase, gri, din senectutea lor respectabilă, în același peisaj agitat ca un furnicar circular, în care sunt prinși, în așteptarea ceaiului de la ora 5. Timpul este pentru toți același. Doar gândul (sau lipsa lui) decide cum îl va petrece fiecare, în prezent sau în trecutul deja pierdut.

În prezent decid să mă ancorez și eu. Sorb cu grijă din ceaiul lor, mănânc biscuiți englezești pe săturate și decid să mai rămân cu gândul aici. Cel puțin pentru o vreme. Până la prima ploaie fascinantă (de-a dreptul), venită și ea când nici nu te aștepți. Îmi port cu grijă umbrela după mine și mă gândesc să-mi găsesc niște cizme de ploaie care să mă țină uscată și departe de frig. În metroul ce duce spre casă, mă gândesc la diversele lucruri pe care le-am văzut și simțit, la fireasca lor apartenență la timpul și vremea de aici, din Londra. La soldații ce împrejmuiesc palatul Buckingham, la mișcările lor sincronice și la seriozitatea lor imperturbabilă, la uniformele lor roșii și la spectacolul pe care îl generează serviciul și devoțiunea lor, zilnic. La câte ore încap într-o zi, la cât de repede și amețitor trece timpul când te simți ancorat în ele. Mă trezește un „Please mind the gap” al metroului în care mă aflu și o punctualitate cronometrică a deschiderii și închiderii ușilor, în urma pasagerilor, la un nou pas spre o nouă zi petrecută în ținutul englezilor veșnici. O senzație cât o viață trăită aici, pe care nu o pot simți suficient, pe cât mi-aș dori, întrucât concediul se va termina în curând.

Primesc, însă, cu recunoștință și promit cumva, cândva, să revin. Cu aceeași poftă de înțelegere a vieților lor (a englezilor, dar și a celor ce locuiesc deja aici), agitate și încărcate cu o mândrie fină, de stăpâni nedeclarați ai lumii. Cu o eleganță de nedescris și cu o libertate în felul lor de a fi, contemporani, departe de orice judecată sau prejudecată a celor din lumea lor sau din exterior, din a noastră.

Voi reveni..

P.S. Fotografii din galeria proprie