Timpul..

Ninsese mult în primăvara aceea, cu fulgi mari și deși, ca și când iarna nu mai avea de gând să plece niciodată. Zilele se luminau treptat, iar răceala dură a iernii se simțea încă, imbujorand obrajii copiilor și fericindu-i totodată. Copacii ninși și ei, își ascundeau cu grijă bobocii de floare fragedă, construind un jur o priveliște deznădăjduită, sub asediul de zăpadă înghețată, ceruita cu hotărâre din cer. Toți se întrebau când se va sfârși odată cu iarna și când se vor bucura de razele mai blânde de soare.

Mikaela privea cu dispreț la pantofii încărcați de zăpadă și la sarafanul scurt, udat de fulgii topiți, în drumul ei lung către școală. Ii înghețaseră mâinile pe cărți, iar părul des și lung îi era poleit cu ninsoare. Va dura încă puțin, își zise, până ce zăpadă se va fi topit. Nu aștepta căldura, căci ea o îndepărta de școală, făcând-o să urască in liniște vacanța și zilele lungi, nesfârșite parcă, de vară. Timpul o va îndepărta și de el.

Privi tristă spre ceas, era timpul. Timpul ce o ține adesea în loc, sugrumată de emoții și intenții cărora nu le dă curs, timpul ce o împinge în față, nemilos, să înfrunte tot..

Și în cele din urmă porni. Îi era dor. De un început bun. De zile senine în care să nu-și mai ascundă lacrimile. Să plângă în tihnă. Mult, până ce timpul va trece și o va scuti să se gândească iar, ore în șir, la tot ce o înspăimântă și o face să tacă, să stea împietrită. O frică ascunsă, că tot ce va fi nu va fi bine deloc. O teamă de moarte, de suferință.. de dor neîmpărtășit. Simțise demult, când era mică, că nu e iubită. Că nu știe să fie, să spună, să facă cum trebuie nimic din ce trebuie. Că e stângace, de-a dreptul. Că va face multe, să fie bine. Chiar și prea multe, din dragoste…