Mi-e dor de..

11951247_1026950087338405_4276260689862777832_n

Mi-e dor de-o farama din mine. De-un dor nebun, de o dorinta aprinsa si stinsa brutal, fara mila. De orice incercare de a ramane ancorata. De-un vid palpabil, amagitor de stabil si desigur, absurd.. De orice emotie trista, senina ,venita din resemnarea cu care am molestat-o sa plece. De ganduri naive si muulte, ivite in pragul pe care, cu greutate, timpul a reusit sa-l cuprinda in prospetimea de altadata a verii. Mi-e dor de tot ce e crud. De tot ce se sterge odata cu inceputul de altceva nou. De tot ce ramane, sa dainuie fara odihna si liniste in suflet. De tot ce este vizibil, ascuns si doar in aparenta familiar cu intregul.

De tot ce descrie intr-un cuvant: restul,

…ATAT de departe de suflet.

Drumul ce duce la el..

312ff3cdd7d36dc4cacd61a832038349

Am ajuns in impasul in care, chiar daca as vrea sa ma ascund oriunde in lume, stiu ca privirea ta m-ar gasi, singura, sorbind dintr-o cafea interzisa, cu ochii zgaiti intr-un roman fantezist. M-ai gasi, poate, nedumerita. Ori cu ochii in lacrimi, tradandu-mi alaturi de personajul iubit, suferinta si deznadejdea neimplinirii iubirii. As zambi mult. Si as incerca sa imi inlatur in fuga din lacrimi, ghicind ca in jurul meu s-au strans, pesemne, suficiente semne de intrebare meschine. I-as linisti simplu, straina, iar tie ti-as arata dintr-o privire scaunul din fata locului meu de refugiu. Ai stii ca n-as vrea sa mi te asezi, deocamdata, alaturi. N-ar fi necesar sa-ti descriu, folosindu-ma de frazele lungi si de argumentele care mi-au fost, de cele mai multe ori in final, inutile. Expresia fetei mele ti-ar spune totul. Nedumerirea ta initiala s-ar risipi ca prin farmec, facandu-te chiar si pe tine sa te intrebi daca a existat vreodata, in ceea ce ma priveste pe mine. Te-ai amuza iarasi si iarasi, in liniste, lasandu-ma sa imi termin cafeaua racita de multe suspine..

M-as distanta fara prea multe eforturi de restul. M-as adanci intr-o lume in care si cele mai negre din vise sunt plamadiri ale frumosului, in care orice emotie negativa se intoarce, ca o reflexie distorsionata, inmiit mai stralucitoare si buna. Si nu m-as teme ca sa revin la o asemenea realitate aspra, ca cea din jurul nostru. Ai fi prezent, langa mine, intr-o incapere materiala, desprinsa din spatiul cu care rutina i-a alungat si pe restul, purtandu-i intr-un mirific spatiu al pierzaniei si deopotriva, al refugiului. Am fi cu totii complici. Am unelti, fara prea multa truda la deserviciul pe care, timpul ni l-a facut, fara mila. Ne-am zambi trist..

Am urmari cum in jurul nostru s-ar tese intregi, plase de idealuri. Si de povesti. Si de cam tot ce ii trebuie unui suflet asemanator cu al nostru sa evadeze, in siguranta, din realitate. M-as lega iar de-un motiv inutil, ca sa rastalmacesc fara voie povestea pe care am scris-o amandoi si care, nu se gaseste, pana acum, in paginile niciunui roman cunoscut..

M-as posomori crunt, ca ma apoi sa-mi revin, fara imbold, de cum ti-as simti buzele calde pe obrajii mei reci de infrigurarea calma, inca prezenta, a iernii. Si mi-as dori sa te fac sa intelegi ca daca ar exista o culoare mai vulgara pentru flori, aceea ar fi fara prea mare sfortare, culoarea rosie. Te-as pedepsi fara sa fie nevoie sa-ti spun, abandonandu-te in detrimentul lecturii. Si-al oricarui impas care n-ar deservi culorii rosii. Te-as face s-o simti asa cum este ea prezenta la mine in suflet, fara sa fie nevoie s-o mai contesti..

Te-as scuti de raspunsuri, la fel cum te-as scuti de dorinta de a-mi pune intrebari. Ti-as scrie scurt, o adresa fictiva care te-ar aduce la mine, dintr-o clipire. Si fara versuri sau alte insemnari, ti-as spune ca : „n-ai cum sa nuantezi fragilitatea molatica a florilor, de orice fel. Ci poti doar sa privesti cum mirosul lor imbie pieptul unei femei indragostite, eliberand in aer, ca prin farmec, drumul ce duce la el”..

Esti viu..

47148e0ccd17046143e7d3600f56c086

…ca inceputul unei zile fara ganduri ce se compune incet, ghidata atent de pendula unui ceasornic. Se sorb cefele si se oranduiesc, cu grija, asternuturi. Se deschide un drum, ori se abandoneaza, fara prea multa truda, altul. Se porneste, tot timpul, de la nimic si se ajunge, fara sa vrei, la impasuri.

Lucrurile ajung sa se complice treptat. Te fac sa te simti marginit. Incep sa nu te mai poarta niciunde. Sa fii prins ca intr-un labirint, cu o teama adanca de-a mai privi deschis, catre lume..

Pana te prinzi.. ca tot soiul acesta de ganduri si de framantari nu au nimic in comun cu „rostul” vietii. N-o fac ca sa fie mai vie. N-o animeaza ci chiar dimpotriva, o uratesc. Ajungi, in zadar, ca sa preiei idealuri si greutati ce nu-ti apartin..

Esti viu cand hotarasti sa le inlaturi. Cand nu ceri nimic, pentru ca stii ca poti sa ai totul, de unul singur. Cand poti sa-ti lasi cu incredere linistea sa te poarte oriunde. Cand nu ti-o mai poate lua ori tulbura, nimeni.

Esti viu.. cand fiecare particula de lumina strabate prin tine dorul de-a fi, desenandu-l intens, intr-un cadru monocromatic si vested. Reflecta doar ce iti trece prin suflet:..Atat de multa speranta ce reinvie, continuu!  🙂

Azi scriu despre nimic..

a820428332a182c097e1097224af657a

Incep prin a descrie o strada. Ii colorez cenusiul si harmalaia sub stropii de ploaie. Ii dau si simtire, ii dau si refugiu. Ii dau si pamanteanul pe care sa-l fericeasca. Ii pun neliniste si chiar dorinta sa reuseasca sa se gaseasca pe sine. Si chiar ii atribui, in cazul in care inca mai spera si cauta, o jumatate. Frumoasa, senina si blanda precum o zi calduroasa de vara. Ii dau nenumarate motive sa rada. S-o caute, sa si-o doreasca. S-o aiba alaturi la bine si rau. Sa vrea s-o iubeasca. Sa nu mai strabata de unul singur pe strada dinadins creata doar pentru el..

Azi nu mai vorbesc despre asteptare si teama, sau despre aspecte ce intuneca un peisaj atipic de iarna. Le simt cam pe toate la fel. Am invatat sa ma bucur de ele. Sa le primesc dupa cum isi doresc sa se insiruie. Sa caut tot timpul „strainul” din mijlocul strazii si sa-l asigur ca este numai in trecere..

Azi nu ilustrez, sub orice forma, dorinte. Nu imi doresc sa marginesc, vreo inchipuire straina, absenta din peisajul prezent. Pot sa o desprind, fara prea mare efort, din realitate. Din orice zi mai ploioasa ca restul. Din orice clipa in care un „strain” se resimte, ingandurat si coplesit, fara voie, de multe intrebari fara raspunsuri. Pot sa-l asigur ca nu este singur. Ca sunt tot mai multe strazi si tot mai multe suflete care alearga sau merg, singure, in voie, pe strazi coplesite de ploi. Ca sa gaseasca un pic de caldura, in orice reper..

Frumusetea, de neimbatranit..

915badd105bbad2cb03642a8858348e6

Pe batranica R. am intalnit-o in dimineata unei zile prietenoase de iarna, prin absenta fulgilor si-a gerului considerabil modest. Isi facea loc printre calatorii proaspat coborati ai tramvaiului. Se vedea nevoita sa infrunte imbrancelile si lipsa rabdarii, caci oamenii se agitau sa ajunga spre serviciile matinale, ignorandu-i stradaniile si sacosile incarcate cu legume aproape vestede. N-aveai cum sa nu o observi si de indata zarita, sa nu te emotioneze cu privirea ei senina si blanda. Imi amintea, fara sa cuget prea mult, de bunica. De aceeasi modesta concluzie: ca timpul i-a alinat, in sfarsit, toate durerile. Ca existenta se scurge, ravasitor de incet, doar cand nu ai ce sa-i mai ceri. Si cand nu te mai grabeste nimeni, din urma..

Am stat un pic in loc, gandindu-ma la cat de frumoasa si sincera mi s-a parut. La cat de inteleasa ajunge, sa-i fie, odata cu trecerea timpului, viata. La cat de putin mai reuseste s-o tulbure raul din jur. Marturisesc, sincer, ca am invidiat-o. Acea resemnare tacuta si blanda pe care, doar niste fleacuri, nu reusesc sa o tulbure, si pe care la tineri, nu ai cum s-o descoperi..

Probabil m-am situat mai tot timpul in jurul unui impas molipsitor. N-am reusit sa ma sutrag empatizarii cu privirele modeste si sincere, care, au reusit sa nu transmita, in cele din urma, frustrare ori furie. Am admirat forta cu care au depasit, de-a lungul timpului, multe din neajunsuri, fara ca sa se lase secati de amaraciune. Am simtit cum si din rau se poate naste un bine..

Si n-am sa consider vreodata ca e imposibil sa ajungem la suflete. Consider ca frumusetea nativa sa naste in oricine. Nativa, din fasa, in tinerete si mai apoi in senectute..

Prea multe motive si conditii..

bcbcb5f54f9f737f78674400de06e2dd

Orasul pare stins, sub ploaia care cade rece, hotarata. E-nvaluit intr-un imens impediment. Se vrea tacut, se simte singur si stingher. Se vrea senin, insa se simte complesit si gol.. Aduna-n jurul sau odai si suflete si multe alte intamplari. Ar vrea sa fie iarasi viu. Sa-i curga sangele navalnic printre arterele, atat de umblate ale cartierelor. Sa nu-i mai simta asa straini si absenti intr-un prezent ce singuri si l-au construit, increzatori..Sa-i faca intr-un fel, invingatori. Sa le explice chiar si lor, naivilor, ca timpul le-a adus mereu cate un of.. Ca nu se pot lipsi mereu de zambete. Ca nu mai pot trai la fel de mici, de-ngrijorati si tematori. Ca nu isi mai acorda nici macar un mic ragaz sa se mai bucure. De lucrurile mici. De zilele care s-au innegrit.. De orele pe care le-au pierdut, plangand dupa un soare „fericit”. S-a saturat sa vada atatia ochi ingandurati si tristi..

..de prea multe motive si conditii..sa fie fericiti!!

 

 

Ochi blanzi, intr-o lume de gheata..

mmm
N-ar sti sa spuna multe. N-ar vrea sa te infurie cu nimicurile pe care le considera, solemna si tacuta precum o icoana, importante a fi stiute. Nu vrea sa poposeasca in calea ta, ori sa te incurce in vreun fel. Ci doar sta resemnata in lungul drumul si asteapta, sa privesti in directia ei si sa o vezi..ca inca e prezenta.
Priveste si asculta. Isi aminteste cu drag vreo frantura de emotie pastrata inca vie, ori nu se gandeste la nimic. E mare taina ce-i ascunde sufletul. Cantareste cu grija resemnata, parca, frunzele rascolite de vantul tomnatic, in lungul drumului. Se infioara cand acesta ii agita, in graba, cele cateva suvite de par stravezie, iesite cuminti de sub basmaua ponosita. Zambeste ca unui gand inteles numai de ea, ca mai apoi sa privesca in liniste la jocul frunzelor, la culorile cenusii ce i-au acoperit in graba trotuarul din curte, infrumusetandu-l. Ascunde o resemnare tacuta, complice la sirul lung de zile ce s-au scurs grabite si care au abandonat-o fara mila pe un traseu incert. Senectutea i-a luminat ochii tristi, pe ai caror gene s-au scurs probabil multe lacrimi si suferinte, de fericire ori de tristete amara. S-au sters cu toate de pe tenul ridat, lasand in urma lor bunatate resemnata..si caldura. O privire calma ce tradeaza atat de multa mangaiere si care poate, fara vreun prea mare efort, sa te linisteasca. Nu asteapta nimic si nici nu stie sa ceara. A invatat probabil ca timpul este scurt, ca minutele se succed ametitor intr-o lume fara liniste si ca probabil ai fost si tu acaparat de intelesul naucitor pe care adesea lucrurile, nu il au. Si te obosesti, ca si ea in anii tineretii, sa-l descoperi. Ar putea, cu un sfat, de i-l-ai cere, sa-ti curme atatea neajunsuri sufletesti si frustrari. Sa te asigure ca linistea, siguranta si poate chiar dragostea, nu ti le poate da nimeni, si nici lua atunci cand le gasesti..
Dar nu indrazneste sa te tulbure, nu-si doreste sa devina pentru tine vreo greutate. Sta resemnata si cuminte cu singurele amintiri pe care le mai are intacte. N-ai stii sa spui daca plange sau rade, caci ochii ei sunt un intreg amalgam de emotii sincere care se topesc gradual, in calea toamnei, care iarasi i-a infrigurat trupul marunt, acoperindu-l cu stropii de gheata ai nepasarii..si frigului.