Ochii..

Am înțeles abia atunci. O parte din mine voia să moară, o alta să fugă departe de lume, oriunde va vedea cu ochii, să se ascundă. Să nu fie găsită niciodată. Mă simțeam slabă și inutilă. Vinovată să simt. Prea fragilă să stau. Obosită să lupt..

Am ridicat ochii și l-am privit. Zâmbetul lui s-a stins. Ochii lui vii s-au posomorât brusc. Au dispărut în ploaia de mulțime din jurul nostru. Am rămas singură cu restul de oameni ce roiau amețitor în jurul meu. M-a debusolat zgomotul, mișcarea, deznădejdea pe care o întâlnești adesea pe chipurile lor. Ai zice că toți sunt fericiți, dar nu. Dacă stai să privești atent, ochii oamenilor spun totul. De la cum privesc în tăcere, când știu că nu sunt priviți, la cum își caută alți ochi, pe care să-i vadă, să-i simtă, chiar să-i iubească în taină. Pe care să-i caute în orice încăpere s-ar duce, și-n orice lucru sau gând..

Poți pierde multe. De la lucruri mici, puține, inutile, la orice pereche de ochi pe care i-ai iubit. Totul e relativ atunci dar ochii..

Ochii sunt muți de iubire, de suferință și dor. Se întristează când nu sunt văzuți, se luminează când sunt acolo, cu totul, în dragoste..

Ochii spun totul. Sunt sfidători, sunt vicleni, te privesc lung și absent uneori. Sunt primul lucru pe care îl vezi la un om și ultimul lucru pe care îl uiți..

Sunt duri adesea. Și sunt neiertători. Și simți cum te doare privirea lor rece, când nu-ți mai sunt alături. Nu poți uita binele, raul, tot ce te-au făcut să vezi și să simți. Sunt multe perechi de ochi în lume, prea multe.

Dar privirea,

Vei căuta mereu privirea aceea, privirea pe care ai iubit-o..