Eu definesc „normalul”, la fel ca si tine.

As vrea sa intampin orice caracter, cu o insemnare scrisa. Sa stiu atunci cand intalnesc in drumul meu, ca va urma ceva, ca nu va fi nimic la voia intamplarii. Ca nu va fi ascuns in spatele infatisarii lui, si-a zambetului larg, si-a vorbelor. E imposibil, caci realizez ca doar de noi depind urmarile.

Este „normal” doar ceea ce imi face mie bine, sau tie, de la caz la caz. Nu poti sa limitezi cuvantul brusc, ori sa incerci sa-l incadrezi in randul celor ce ar trebui sau nu facute, socotite a fi juste..

Nu poti sa simti in locul altcuiva, nu poti sa judeci ceea ce a izbutit sau nu sa faca. Si-a definit „normalul” singur, prin alegerile sale, in detrimentul asteptarilor pe care ti le-ai formulat. N-ar trebui sa ne raneasca alegerile lor. N-ar trebui sa le ingradim „normalul” din alegerile lor justificabile. Dar ne ranesc de mult prea multe ori dorintele si asteptarile..

N-am reusit sa inteleg nicicand, ceea ce unii socotesc ca e „normal”. Este normal sa speri, este normal sa iti doresti cu adevarat, este normal sa nu-i ranesti pe cei care-ti sunt dragi. Dar ce te faci cand tu-ti doresti sa fie altcumva, acest „normal”? In fata cui raspunzi, de fapt?

As vrea sa-ti ilustrez, familiar, asa cum suna el cu adevarat. Nu reusesti mereu, deci e „normal” ca sa „gresesti”. Si lumea-i plina de judecatori, caci e „normal” sa judeci..

..si greu sa intelegi.